Dragi tineri,
Văzându-vă pe voi, care sunteţi astăzi aici, îmi vine în minte istoria sfântului Francisc de Assisi. În faţa crucifixului aude glasul lui Isus care-i spune: „Francisc, du-te şi repară casa mea”. Şi tânărul Francisc răspunde cu promptitudine şi generozitate la această chemare a Domnului: să repare casa sa. Însă care casă? Încet-încet îşi dă seama că nu era vorba de a se face zidar şi de a repara un edificiu de piatră, ci de a-şi aduce contribuţia la viaţa Bisericii; era vorba de a-şi aduce contribuţia la viaţa Bisericii; era vorba de a intra în slujba Bisericii, iubind-o şi lucrând pentru ca în ea să se reflecte tot mai mult faţa lui Cristos.
Şi astăzi Domnul continuă să aibă nevoie de tineri pentru Biserica sa. Dragi tineri, Domnul are nevoie de voi. Şi astăzi cheamă pe fiecare dintre voi să-l urmaţi în Biserica sa şi să fiţi misionari. Dragi tineri, Domnul vă cheamă astăzi. Nu de-a valma. Pe voi, pe voi, pe voi, pe fiecare. Ascultaţi în inimă ce vă spune. Cred că putem învăţa ceva din ceea ce s-a întâmplat în aceste zile: cum a trebuit să ştergem datorită vremii urâte realizarea acestei veghe în Campus Fidei, în Guaratiba. Oare nu voia să ne spună Domnul că adevăratul câmp al credinţei, adevăratul Campus Fidei, nu este un loc geografic, ci suntem noi? Da! Este adevărat. Fiecare dintre noi, fiecare dintre voi, eu, cu toţii. Şi a fi discipol misionar înseamnă a şti că suntem Câmpul credinţei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pornind de la imaginea Câmpului Credinţei, m-am gândit la trei imagini, trei, care ne pot ajuta să înţelegem mai bine ce înseamnă a fi un discipol-misionar: prima imagine, prima, câmpul ca loc în care se seamănă; a doua, câmpul ca loc de antrenament; şi a treia, câmpul ca operă de construcţie.
1. Întâi: Câmpul ca loc în care se seamănă. Toţi cunoaştem parabola lui Isus care vorbeşte despre un semănător care a ieşit să semene într-un câmp; unele seminţe au căzut pe marginea drumului, printre pietre sau în mijlocul spinilor, şi n-au ajuns să se dezvolte; însă altele au căzut în pământ bun şi au dat mult rod (cf. Mt 13,1-9). Isus însuşi a explicat semnificaţia parabolei: sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu semănat în inima noastră (cf. Mt 13,18-23). Astăzi, în toate zilele, însă astăzi în manieră specială, Isus seamănă. Când acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu atunci suntem Câmpul Credinţei. Vă rog, lăsaţi ca Isus Cristos şi Cuvântul său să intre în viaţa voastră, lăsaţi să intre sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, lăsaţi să încolţească, lăsaţi să crească. Dumnezeu face totul, însă voi lăsaţi-l să facă, lăsaţi ca El să lucreze în această creştere.
Isus ne spune că seminţele care au căzut la marginea drumului, sau între pietre sau în mijlocul spinilor, n-au dat rod. Cred că putem să ne punem întrebarea aceasta cu onestitate: Ce fel de pământ suntem, ce fel de pământ vrem să fim? Cine ştie, uneori suntem ca drumul: îl ascultăm pe Domnul, însă nu se schimbă nimic în viaţa noastră, pentru că ne lăsăm zăpăciţi de multele reclame superficiale pe care le ascultăm. Eu vă întreb, însă nu răspundeţi acum, fiecare să răspundă în inima sa: Eu sunt un tânăr, o tânără, zăpăcit? Sau suntem ca terenul pietros: îl primim pe Isus cu entuziasm, însă suntem nestatornici în faţa dificultăţilor, nu avem curajul de a merge împotriva curentului. Fiecare să răspundem în inima noastră: Am curaj sau sunt laş? Sau suntem ca terenul cu spini: lucrurile, patimile negative sufocă în noi cuvintele Domnului (cf. Mt 13,18-22). Am în inima mea obiceiul de a juca la două capete, să fiu în regulă cu Dumnezeu şi în regulă cu diavolul? Să primesc sămânţa lui Isus şi în acelaşi timp să irig spinii şi buruienile care se nasc în inima mea? Fiecare, în tăcere, să-şi răspundă. Totuşi, astăzi sunt sigur că sămânţa poate să cadă în pământ bun. Să-i ascultăm pe aceşti martori, cum sămânţa a căzut în pământ bun. Nu, părinte, eu nu sunt un pământ bun, sunt o catastrofă, sunt plin de pietre, de spini şi de toate. Da, s-ar putea ca asta să fi fost înainte, însă fă bucăţică, fă un petic de pământ şi lasă să cadă acolo şi vei vedea cu încolţeşte. Eu ştiu că voi vreţi să fiţi pământ bun, creştini serioşi, nu creştini cu jumătate de normă, nu creştini „apretaţi” cu nasul aşa, care par creştini şi în fond nu fac nimic. Nu creştini de faţadă. Aceşti creştini care sunt simplă faţadă, dar nu creştini autentici. Ştiu că voi nu vreţi să trăiţi în iluzia unei libertăţi serbede care se lasă cuprinsă de modă şi de convenienţele momentului. Ştiu că voi ţintiţi sus, la decizii definitive care dau sens deplin. Este aşa sau mă înşel? Este aşa? Bine, dacă este aşa atunci să facem un lucru: toţi în tăcere, să privim la inimă şi fiecare să-i spună lui Isus că vrea să primească sămânţa. În tăcere să lăsăm să intre sămânţa lui Isus. Daţi-vă seama de acest moment. Fiecare ştie numele seminţei. Lăsaţi-o să crească şi Dumnezeu o va îngriji.
2. Câmpul, în afară de a fi loc în care se seamănă, este loc de antrenament. Isus ne cere să-l urmăm toată viaţa, ne cere să fim discipolii săi, „să jucăm în echipa sa”. Majoritatea dintre voi iubesc sportul. Aici, în Brazilia, ca în alte ţări, fotbalul este pasiune naţională. Da sau nu? Ei bine, ce face un jucător atunci când este chemat să facă parte dintre echipă? Trebuie să se antreneze şi să se antreneze mult. Aşa este viaţa noastră de discipoli ai Domnului. Sfântul Paul, scriind creştinilor, ne spune: „Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare, însă noi pentru una nepieritoare” (1Cor 9,25). Isus ne oferă ceva mult mai mare decât Cupa Mondială; ceva mult mai mare decât Cupa Mondială! Isus ne oferă posibilitatea unei vieţi rodnice şi fericite, de asemenea un viitorul cu El care nu va avea sfârşit, acolo în viaţa veşnică. Este ceea ce ne oferă Isus. Însă ne cere să plătim intrarea. Şi intrarea este ca noi să ne antrenăm pentru „a fi în formă”, pentru a înfrunta fără frică toate situaţiile vieţii, dând mărturie despre credinţa noastră. Prin intermediul dialogului cu El: rugăciunea – „Părinte, acum ne puneţi să ne rugăm cu toţii, nu-i aşa? – Te întreb, însă răspundeţi în inima voastră, da! Nu cu glas tare, în tăcere. Eu mă rog? Fiecare să-şi răspundă. Eu vorbesc cu Isus? Sau îmi este frică de tăcere? Las ca Duhul Sfânt să vorbească în inima mea? Eu îl întreb pe Isus: ce vrei să fac? Ce vrei cu viaţa mea? Asta înseamnă a ne antrena. Întrebaţi-l pe Isus, vorbiţi cu Isus. Şi dacă săvârşiţi o greşeală în viaţă, dacă faceţi o gafă, dacă faceţi ceva ce este rău, nu vă fie frică. Isuse, uite ce am făcut! Ce trebuie să fac acum? Însă vorbiţi mereu cu Isus, în cele bune şi în cele rele. Când faceţi un lucru bun sau când faceţi un lucru rău. Nu vă fie frică! Asta este rugăciunea. Şi cu ea vă antrenaţi în dialogul cu Isus în această ucenicie misionară. De asemenea, prin intermediul sacramentelor, care fac să crească în noi prezenţa sa. Prin iubirea fraternă, prin faptul de a şti să ascultaţi, să înţelegeţi, să iertaţi, să primiţi, să ajutaţi pe alţii, pe toţi, fără a exclude şi fără a marginaliza. Acestea sunt antrenamentele pentru a-l urma pe Isus: rugăciunea, sacramentele şi ajutorul dat celorlalţi, slujirea celorlalţi. Repetăm asta cu toţii? „Rugăciunea, sacramentele şi ajutorul dat celorlalţi” [toţi repetă cu glas tare]. Nu s-a auzit bine. Încă o dată [acum mai tare].
3. Şi al treilea: Câmpul ca operă de construcţie. Aici vedem cum s-a construit asta aici. Au început să se mişte tinerii, tinerele. S-au mişcat şi au construit o Biserică. Atunci când inima noastră este un pământ bun care primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, când „se asudă cămaşa”, încercând să trăim precum creştinii, experimentăm ceva mare: niciodată nu suntem singuri, facem parte dintr-o familie de fraţi care merg pe acelaşi drum: facem parte din Biserică. Aceşti tineri, aceste tinere nu sunt singuri, împreună au făcut un drum şi au construit Biserica, împreună au făcut ceea ce a făcut sfântul Francisc, au construit, au reparat Biserica. Te întreb: Vreţi să construiţi Biserica? Vă angajaţi? Şi mâine uitaţi asta ce aţi spus? Aşa îmi place! Facem parte din Biserică, mai mult, ne transformăm în constructori ai Bisericii şi protagonişti ai istoriei. Tineri şi tinere, vă rog: nu staţi la coada istoriei. Fiţi protagonişti. Jucaţi în înaintare. Alergaţi înainte, construiţi o lume mai bună. O lume de fraţi, o lume de dreptate, de iubire, de pace, de fraternitate, de solidaritate. Jucaţi înainte mereu. Sfântul Petru ne spune că suntem pietre vii care formează o casă spirituală (cf. 1Pt 2,5). Şi să privim această scenă, vedem că are forma unei biserici construite cu pietre vii. în Biserica lui Isus pietrele vii suntem noi şi Isus ne cere să zidim Biserica sa; fiecare dintre noi este o piatră vie, este o bucată din construcţie şi dacă lipseşte această bucată, atunci când vine ploaia, se infiltrează şi intră apă în casă. Fiecare bucată trebuie să aibă grijă de unitatea şi siguranţa Bisericii. Şi să nu construim o capelă mică în care încape doar un mic grup de persoane. Isus ne cere ca Biserica sa să fie aşa de mare încât să poată găzdui toată omenirea, încât să fie casa tuturor. Isus îmi spune mie, vouă, fiecăruia: „Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile”. În această seară să-i răspundem: Da, Doamne, şi eu vreau să fiu o piatră vie; împreună vrem să construim Biserica lui Isus. Vreau să merg şi să fiu constructor al Bisericii lui Cristos. Vreţi să repetaţi asta? Vrea să merg şi să fiu constructor al Bisericii lui Cristos. Să vedem acum… Apoi mergeţi şi gândiţi-vă la ceea ce aţi spus împreună.
Inima ta, inimă tânără, vrea să construiască o lume mai bună. Urmăresc ştirile din lume şi văd că atâţia tineri, în multe părţi ale lumii, au ieşit pe străzi pentru a exprima dorinţa după o civilizaţie mai dreaptă şi fraternă. Tinerii pe străzi. Sunt tineri care vor să fie protagonişti ai schimbării. Vă rog, nu lăsaţi ca alţii să fie protagoniştii schimbării. Voi sunteţi cei care au viitorul. Voi… Prin voi intră viitorul în lume. Vouă vă cer ca să fiţi şi protagonişti ai acestei schimbări. Continuaţi să depăşiţi apatia şi să oferiţi un răspuns creştin la neliniştile sociale şi politice care apar în diferite părţi ale lumii. Vă cer să fiţi constructori ai viitorului, să porniţi la lucru pentru o lume mai bună. Dragi tineri, vă rog, nu priviţi viaţa de la balcon, intraţi în ea, Isus nu a rămas la balcon, a intrat, nu priviţi viaţa de la balcon, intraţi în ea aşa cum a făcut Isus. Totuşi, rămâne o întrebare: De unde să începem? Cui să-i cerem să înceapă asta? De unde să începem? Odată, au întrebat-o pe Maica Tereza ce anume trebuia schimbat în Biserică, pentru a începe, de la care perete al Bisericii să începem. Maică – au spus ei – de unde trebuie început? De la voi şi de la mine, a răspuns ea. Avea atracţie femeia asta! Ştia de unde trebuia să se înceapă. Şi eu astăzi îi fur cuvântul Maicii Tereza şi îţi spun: Să începem? De unde? De la voi şi de la mine. Fiecare, în tăcere încă o dată, să se întrebe dacă trebuie să încep de la mine, de unde încep. Fiecare să deschidă inima sa pentru ca Isus să-i spună de unde să înceapă.
Dragi prieteni, nu uitaţi: voi sunteţi câmpul credinţei. Voi sunteţi atleţii lui Cristos. Voi sunteţi constructorii unei Biserici mai frumoase şi ai unei lumi mai bune. Să ridicăm ochii noştri către Fecioara Maria. Ea ne ajută să-l urmăm pe Isus, ne dă exemplu cu „da”-ul său spus lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Să spunem şi noi „da” lui Dumnezeu, împreună cu Maria: Fie mie după cuvântul tău. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro